Arta, bat-o vina!

A trecut aproape o lună de la scandalul "Poneiul roz cu zvastică", scandal provocat de americani şi mediatizat, ca fiind un lucru deosebit de grav, în toată lumea. Norocul nostru, al românilor, este că în sfâşit s-a găsit ceva palpabil, o opera de artă, care să ne pună naţia într-o lumină proastă.
Absurdă, parvenită şi dezgustătoare. Cam aşa aş cataloga eu cea mai mare "naţie" de pe planetă.
Într-o căruţă de filme americane românii sunt catalogaţi ca fiind terorişti, traficanţi de droguri, tâlhari, ultima verigă din lanţul trofic etc.. S-a supărat cineva vreo dată? Nu, cum să ne supărăm? Doar e vorba de arta, mult prea mediatizată, pozitivă, americană.
Mă bucur că s-au luat măsuri în apărarea artistei arădene. Merită, pentru că puţini artişti reuşesc să expună în supra-apreciata "lume nouă".

În Arad, la fiecare eveniment se organizează un vernisaj, o expoziţie, un workshop artistic sau cel puţin o proiecţie video. De exemplu, la ultimul eveniment care a avut loc în Arad, "Zilele Aradului", s-au organizat 3 expoziţii şi un workshop de pictură, iar, spre norocul nostru, printre stăinii prezenţi nu s-au aflat americani ci doar europeni.



Notă: H.R. Patapievici despre poneiul creeat de Linda Barkasz: "Dimensiunea lui este cât a unei palme. El a apărut pe televiziuni în mărimi faraminoase. Ce are el? Pe crupa lui, acolo unde se însemnau vitele pe vremuri, este un fel de zvastică. S-a afirmat că acesta este un simbol nazist şi că cea ce face ICR este să exporte simboluri naziste în Statele Unite. S-a afirmat că în Statele Unite, simbolul svasticii este interzis. Este fals. America continuă să fie o ţară liberală. Este interzisă producerea în public a zvasticii atunci când ea ştampilează o sinagogă sau o casă în care locuieşte o familie evreiască. Raţionamentul este simplu. Dacă pentru ei este interzis acest lucru în SUA, întrucât simbolul ca atare în public nu este interzis, înseamnă că pentru ei poneiul este fie o sinagogă, fie o casă în care locuieşte un evreu"

„Obiectiv ratat. Repetaţi tragerea!”

...cum altfel ţi se putea adresa un „superior”, tu soldat fiind în perioada 91-NATO?

Acest subiect banal (infim, pentru cei care au preferat să trăiască în democraţia deplină, negând starea de fapt) l-am fost dezbătut într-o seară de septembrie (frig, ploaie, vânt, bere) cu un bun cunoscut de pe la festivaluri prin ţară, arădean, care mi-a împărtăşit câte ceva din trăirile sale în uniforma de soldat (1998).

Deci, interlocutorul îmi povestea despre viaţa lui din armată, uşoară şi scurtă (6 luni), şi modul în care erau ei, soldaţii de la tancuri, antrenaţi:

„La primul antrenament mai aveam o luna de armată. Mi-era frică. Mă temeam ca nu cumva vreunul nebun... (cam toţi erau săriţi de pe fix) să facă vreo greşeală şi să murim toţi!!! Era prima dată când vedeam tunurile. Totul trebuia să fie ca după instrucţie: unu introduce cartuşul, altul închide tunul, altul reglează direcţia, altul vorbeşte cu tranzmisia etc. ...şi la final unu strigă «foc»!!!

Singura noastră problemă era ca n-aveam proiectile... totul era o chestie de exerciţiu. Tunurile puteau să bată până în Budapesta... dar n-aveam muniţie.

Ipocrizia maximă s-a produs după prima tragere în gol, fără muniţie, când ni s-a comunicat «Obiectiv ratat. Repetăţi tragerea!». Atunci am constatat că de fapt totu-i o prostie care îi ajută pe «superiori» să-şi completeze formularele, iar noi suntem carne de tun, în condiţii reale! Bine-înţeles că am stat toată seara la ţuică (băutură adusă pentru superiori în speranţa obţinerii unei permisii), iar cel care pierdea la cărţi striga «Foc!!!».”

Deci, România postdecembristă a avut un singur scop: „jos armele”, în faţa oricui... iar primii care au profitat de această situaţie penibilă, datorită conducerii de sub steagul roşu, sub care se (mai) afla ţara noastră au fost aşa zişi „americanii” (vorbă din bătrâni... sau fosilele comuniste care încă ne mai conduc).

Oare noi românii cu ce ne mai putem lăuda? Cu arhitectura din vest construită de nemţi în imp. Habsburgic sau că suntem vecini cu Rusia? Poate că avem o scuză a socializării în Europa prin, tot de noi rău famaţii, „căpşunari” sau Fenomenul Piteşti (1949).

Sunt convins că a venit momentul să facem ceva! Eu nu cred că România a devenit o ţară în care toată generaţia tânără vrea să-şi ia gâtul (Emo); nu cred că poţi fi maltratat sau badjocorit dacă eşti preocupat de tot ce-i în jurul tău şi ai o cultură generală minimă în aşa zisul „bagaj”. Ceea ce cred este însă faptul că peste 40% dintre românii care lucrează în Spania au absolvit cel puţin o facultate, iar toţi românii care au murit la Piteşti sunt EROI NAŢIONALI.

P.S.: O documentare mai bună vis a vis de acest articol găsiţi pe Internet sau, de la cei care au inventat acest sistem, şi anume: „Department of Defense” sau „DoD” din S.U.A..